Maria Dragomiroiu – Nu lăsaţi pe drum părinţii

Pe un drum bătut de piatră
O măicuţă supărată
Mergea în baston plângând
Vorbea singura oftând
O oprii şi-o întreba-i
Maica ce supărări ai
Mergi pe drum posomorâtă
Tristă maica şi-amărâtă


Nu vezi pe-unde calci pământul
Nici nu ştiu unde ţi-e gândul
Plângi că n-ai pe nimenia
Ori ţi-e traista-n spate grea
Stai un pic şi te opreşte
Maică şi te hodineşte
Vin la mine maica mea
Să-mi povesteşti viaţa ta
Mi-a murit moşul de mult
Şi nu mai pot de urât
M-a mâncat singuratatea
E mai urâtă ca moartea
La baiat eu nu pot sta
Că nu mă vrea nora mea
M-am dus la fetele mele
Să stau la una din ele
Dar nu m-a primit niciuna
De-aia maică plâng într-una
M-au alungat fără milă
Mai rău ca pe o străină
Dacă aş fi stat la ele
Le ajutam la treburele
M-aş duce la casa mea
Dar nu pot sta singurea
Nu lasaţi pe drum părinţii
Că o să vă bată sfinţii
Ajutaţii dragii mei
Că şi voi veţi fi ca ei
La un străin, la un câine
Tot îi dai un colţ de pâine
Cum să nu le dai speranţă
La cei care ţi-au dat viaţă
Mi-am luat drumuri pustii
Sunt uitată de copii
Plec maica unde-o vrea sfântul
Unde s-o sfârşi pământul
Oi muri lângă un gard
Cu boceluţa la cap
S-o îndura cineva
Să mă-ngroape undeva
Cer atata dacă are
Doar un muc de lumânare
Să am lumina în groapă
Măcar pe lumea ailaltă
Să mă-ngroape lângă-un gard
Şi fără cruce la cap
Ca să nu mai ştie nimeni
C-am trecut şi eu prin lume
Nu lăsaţi pe drum părinţii
Că o să vă bată sfinţii
Ajutaţi-i dragii mei
Că şi voi veţi fi ca ei
La un străin, la un caine
Tot ii dai un colţ de pâine
Cum să nu le dai speranţă
La cei care ţi-au dat vïaţă